***Povestire cu iz de realitate in proporţii mari***

Anii 96-98 cred au insemnat inceputul socializării pe internet. Ce Twitter, mircu a fost primul. Primele fete pe care le-a agăţat Raul au fost pe mIrc. Ţin minte si acum, nickul PizzaBoy era celebru pe canalele #Timisoara, #Bucureşti si alte tâmpenii derivate. Dar de ce vă povestesc eu de Raul când vroiam să vă zic altceva.?

Povestea noastră incepe in 1998, el un băiat simpatic, frumos, proaspăt absolvent de liceu, având toată viaţa inainte la cei numai 20 de ani de curând impliniţi.

Ea, o moldoveancă focoasă de peste Prut, incă liceeancă, frumoasă si devreme acasă.

VirTuaL: asl pls

Romanitza: 18, f

VirTuaL: Eu 20, m, Tm. Tu de unde esti?

Romanitza: Din Chisinau.

Si aşa începu totul. Stăteau nopţile şi povesteau vrute si nevrute pe mirc. El inchiria o staţie toată noaptea la Plasmanet, un club de net dintr-un apartament imens de la etajul doi al unei clădiri vechi. Ii plăcea să meargă acolo că se fuma, muzica era cool, băieţii ascultau numai BUG Mafia.

Timpul trecea şi relaţia lor avansa cu o viteză pe care nu o preconizaseră ei iar sentimentele lor deveneau tot mai puternice. Cu toate astea nu se vazusera deloc, el in Timişoara, ea in Chişinău.

Intr-o zi  primi o scrisoare, era de la ea, Romaniţa. O scrisoare de dragoste, parfumată.

“N-ai aşteptat să-ţi scriu, nu? Surprise!!!

Bună scumpete!

Mă bucur nespus de mult că scrisoarea mea a ajuns la tine! e-e-e-e-e…eram să mă supăr rău dacă dormea acum prin vreo urnă :0)

Vezi că sunt mai isteaţă ca tine? ;0) Ştii de ce? Nu. Hee…iţi spun eu. Tocmai de aceea că eu ţi-am scris prima (oricum e cu ocazie deosebită, iţi dai seama, nu?)!

Este ora 19.17 …miercuri…farmecul naturii ne cuprinde misterios (sunt cu Silvia la vilă, la margine pădurii, să vezi ce minunat e,  Alexandru!). Ce-aş vrea să fii acum cu mine…mmm…sper că vom fi vreodată (speranţa moare ultima, cu toate că deacuma se foloseşte mai mult “speranţa moare… prima” :0) )

Ce miros plăcut…ca în paradis…(apropo’, mâncăm căpşuni şi cireşe…ce delicioş e…mmm…:0P )

…………………………………

Cred că vei fi mâine pe mIRC, să inţeleg că nu în zadar am depus efortul ca să mă însănătoşesc. Ce-am mai suferit, aoleu! Mi-a fost întradevăr, greu…credeam că nu mai scap, că mor!

Mă gândisem să-ţi povestesc încet-încet (că e cam lunguşoară) legenda aceea, dedicată dragostei (e interesantă, să ştii), dar o voi face data viitoare(dacă, bineînţeles, îmi vei răspunde :0))) ).

……………………………………

Al tău vis, Romaniţa!

***Scrisoarea integrala intr-un articol separat***

O citi şi îşi dădu seama că şi el o iubeşte.  O iubea din tot sufletul, simţea că se topeşte numai când tasta “Noapte bună urmat de clasicul sărut }{”. Parcă o simţea lângă el, ii simtea respiratia langa urechea lui. Tâmpit de aburii alcoolului,  un gând îl străfulgeră,” gata, mâine plec în Moldova. Trebuie să o vad neaparat, dacă nu, explodez. “. Simţea nevoia să o strângă în braţe, să o sărute, să faca dragoste cu ea cum n-a mai facut cu nimeni.

Se hotărâ să-i facă o surpriză şi să nu-i spună nimic de mica lui excursie la Chişinău.

Era noiembrie, insă un frig de crăpau pietrele. Cu toate astea peronul din Gara de Nord i se părea Champs Elysees intr-o zi insorita de primăvară. Un gând de nelinişte totuşi îi dădea fiori sau să fi fost de la dragostea ce-i rodea inima? Tot felul de gânduri nu-i dădeau pace: dacă nu e ea cea pe care am văzut-o in poze, dacă e cu 15 cm mai inaltă ca mine si nu ne potrivim, dacă, dacă? Cu o sticlă de vodka în buzunar, căci altcumva nu ar fi putut să călătoreasca cu trenul spre Moldova, băiatul nostru luă drumul Chişinăului.

Sentimentul de nelinişte persista, nu înţelegea ce-i cu el, de ce nu-i dă pace.

Cu cât trenul se apropia de Chişinău cu atât inima lui bătea mai sacadat, parcă ar fi vrut să-i iasă din piept însă apropierea de ea ii dădea aripi, simţea că lumea e mult mai frumoasă, că soarele răsărise şi pe strada lui.

Taxiul il duse rapid pe o stradă centrală din Chişinău, cu case cochete diferite de blocurile gri la care se aştepta. Scurta călătorie de la gară până aici fusese un bun prilej de a rememora fiecare clipă petrecută alături de Romaniţa, ce-i drept numai virtual. Işi imagina întâlnirea cu ea, o vedea in faţa uşii mută de uimire şi-o imagina cum îi sare in braţe sărutându-l pătimaş.

Taxiul opri in fata unei case impunătoare, poate cea mai frumoasa din zonă, cu un gard inalt strajuit de doi lei de piatră. Un zâmbet îi umplu faţa imaginându-se un dresor al acelor animale. Sună la poartă aşteptand momentul mult visat, picioarele i se inmuiaseră copleşit de emoţie.  In sfârşit se auzi un scârţâit de uşă, in prag o doamnă la vreo 55-60 de ani, cu un şorţ alb si bonetă. Işi dădu seama că era vorba de menajeră. Nu ştia că iubirea vieţii lui are o situaţie materială atât de bună.

-          Buna ziua, o caut pe Romaniţa, sunt un amic.

-          Da, poftiti, cu o voce moale si blândă ce-i  aducea aminte de bunica lui. Aşteptaţi o clipă, fug sa anunţ că sunteţi aici. Dar, cine o caută?

-          Alexandru.

Numai bine,  avea timp sa studieze interiorul impunător, tablourile ce erau pe pereti, tapetul scump, scaunele imbrăcate in mătase. Un candelabru imens de cristal veghea deasupra unei mese intr-o cameră ce părea a fi sufrageria.

La un moment dat in capul scarii apare o fată blondă, era Silvia, prietena cea mai bună a Romaniţei, o recunoscuse din poze şi ea pe el. Coborâ in viteză spre el cu un zâmbet de uimire pe faţă. Nu-i venea să creadă că a făcut el asta pentru Romaniţa, că venise tocmai de la Timişoara pentru ea. Dintr-o dată zâmbetul parcă i se şterse de pe faţă ca şi cum ar fi văzut o nălucă.

-          Offf, Alexandru !!!

El amuţi, uimit de reacţia fetei, nu înţelegea.

-          Ce-i? Crezi ca nu se va bucura?

Fata il luă de mână, aproape cu lacrimi in ochi.

-          Vino dupa mine. E sus la ea in cameră. Se va bucura, sunt sigură.

Cu cât urcau treptele cu atat cerul parcă se prăbuşea pe el. Simţea. La primul etaj, intr-o cameră mare cu ferestre imense statea cineva in pat. Draperiile erau trase să nu intre lumina insă era de ajuns ca el să vadă. Nu ştia ce sa facă, ce să zică, înţepenise in pragul uşii. Ochii i se umplură de lacrimi, Romaniţa nu era aşa cum şi-o inchipuise.

-          Are leucemie, e pe moarte, zise Silvia cu o voce tremurândă.

Nu-i venea să creadă ce se întâmplă, el nu ştia nimic.

-          N-a vrut să-ţi spună să nu te întristezi, a sperat că va trăi şi că va avea o viaţă normal, că se va muta in Romania şi veţi avea o căsuţă şi un câine iar mai apoi doi copii frumoşi ca şi voi. Te iubea incredibil de mult, chiar dacă nu v-aţi văzut niciodată.

După 10 ani el incă o poartă in suflet şi incearcă să o regăsească in fiecare fată cu care are ocazia să vorbească pe twitter, chiar dacă acum are o familie, un copilaş, o viaţă normal şi fericită. Cu toate astea se întreabă şi acum cum ar fi fost dacă…